Încă de la început am simțit că fratele mai mic al soțului meu, Doron, nu era genul de persoană cu care să mă înțeleg cu ușurință. Privind înapoi, se vede clar că intuiția mea nu a greșit, iar acum îmi este tare greu să-i explic soțului meu, Erez, faptul că fratele său nu mai este un copil și trebuie să-și asume răspunderea pentru faptele sale. Doron are deja douăzeci și șase de ani, și ajunge, a venit vremea să se maturizeze și să-și găsească drumul singur.
Viața nu i-a cruțat; o tragedie le-a lovit familia atunci când Erez și-a pierdut tatăl la vârsta de paisprezece ani, iar Doron avea doar unsprezece. Nu după mult timp, la trei ani distanță, și mama lor a murit într-un accident de avion undeva departe de casă, și Erez a rămas singur, cu întreaga povară pe umeri să aibă grijă de fratele său mai mic. A lăsat deoparte școala și a devenit ceea ce, în Israel, numim עמוד הבית (stâlpul casei), dând dovadă de o maturitate și responsabilitate peste vârsta lui. Însă Doron, după cum îl văd acum, a crescut cu un sentiment de îndreptățire, ca și cum familia va fi mereu acolo să-l scoată din orice necaz, fără ca el să depună vreun efort propriu.
Prima oară când l-am cunoscut pe Doron, am simțit neliniște în prezența lui. Era arogant, mereu cu pretenții și deloc recunoscător pentru sprijinul pe care frații îi îl ofereau. Dar, ceea ce m-a durut cel mai tare a fost lipsa de reciprocitate, niciodată nu se oferea să dea înapoi ceva din cât primea. Locuia mereu în preajma noastră, fără motivație clară să muncească, iar instabilitatea lui profesională doar mi-a adâncit neliniștea. Deși ajunsese deja la douăzeci și șase de ani, Doron părea că n-are niciun plan real de viitor nici nu voia să stea într-un loc de muncă serios, iar schimbările dese de תפקידים זמניים (locuri de muncă temporare) nu făceau decât să înrăutățească lucrurile.
Erez, soțul meu, îi lua mereu apărarea, liniștindu-mă că Doron caută de lucru și că toată povestea asta de lipsă de stabilitate e temporară. Însă eu vedeam cu ochii mei și simțeam în sufletul meu: Doron nu depunea niciun efort sincer pentru a-și schimba viața. Povara acestei situații apăsa pe umerii mei, pentru că atenția și energia lui Erez erau mereu împărțite între fratele mai mic și fiul nostru, pe care îl creștem și îl susținem împreună.
Niciodată nu mi-am dorit ca această problemă să stea între mine și Erez. Dar, uitându-mă în urmă și reflectând la acei ani, recunosc cât de greu ne-a fost să purtăm mereu povara grijilor pentru Doron iresponsabilitatea lui ne apăsa pe toți. Îmi doresc doar ca Erez să înțeleagă cât de mult ne-a afectat pe fiecare, și să găsească înțelepciunea de a pune niște limite, pentru ca viața noastră de familie aici, în Țara lui Israel să poată în sfârșit să meargă mai departe, spre zile mai liniștite și pline de speranță.
