În acele vremuri îndepărtate, când eram copilă în Ierusalim, fratele meu mai mic, Erez, era mereu lumina ochilor mamei mele, Avigail, și a bunicii mele, Chava. Ambele îi arătau o dragoste nesfârșită, învăluindu-l cu atenție, în timp ce eu simțeam că stau deoparte, ca o umbră. Erez primea cele mai noi și frumoase jucării, gustări dulci ca halva și rugelach, cele mai bune feluri de mâncare, kugel cu mere sau burekas de brânză, și întotdeauna ieșea cu ei să culeagă rodie sau sabra din grădină. Eu însă, rămâneam deseori uitată prin casă, primind sarcina de a face ordine după el, de a-i aranja patul și de a-i pregăti dimineața sandvișul cu zaatar și labane.
Mă simțeam profund rănită, pentru că uneori parcă eram doar o menajeră în propria familie, alergând mereu să-i împlinesc fiecare dorință. Modelul acesta mă apăsa, pentru că știam ce suferință avusese mama, Avigail, din căsnicia ei cu un bărbat dur; s-au despărțit din cauza acelei greutăți, și totuși, fără să-și dea seama, ea îl creștea pe Erez exact după tiparul pe care-l detesta. Ori de câte ori încercam să protestez, vocile femeilor din casă mă opreau repede, iar rolul meu rămânea același. Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost în ultimul an la școala din cartierul Baka, când mă pregăteam pentru examenul de bagrut. Pe când mă pierdeam în cărțile mele, Avigail și Chava mă chemau din zece în zece minute: Lasă, Tamar, hai și dă-i să mănânce lui Erez! mereu punând nevoile lui în prim-plan. Fratele tău este comoara casei, îmi spuneau. Totuși, prin perseverență am trecut examenele, deși munca era pe muchie de cuțit.
Când veniseră zilele de pregătire pentru examenul de admitere la universitatea din Tel Aviv, bunica Chava chiar mi-a spus: Tamar, este mai important să fii soție bună, să crești copii și să conduci o casă plină. Ea punea educația femeii sub semnul întrebării, îndemnându-mă să urmez drumul pe care l-au urmat femeile de demult. Dar eu am rămas hotărâtă și am absolvit universitatea. Când am simțit că povara era prea mare, am ales să plec din casa părintească. Ajunsesem la capătul răbdării și nu voiam să fiu mereu responsabilă de fratele meu.
Plecarea a fost dificilă. Mama și bunica s-au supărat, mai ales când Chava a fost nevoită să lase slujba de la mercaz din cartier ca să aibă grijă de Erez. Dar decizia am luat-o cu inima strânsă, știind că viața mea merita mai mult decât să fiu mereu în umbra altcuiva. Am dorit un drum unde valoarea mea să fie văzută și respectată, iar călătoria mea a început acolo, în căldura orașului vechi, cu inima plină de nădejde și hotărâre de a-mi construi propria viață, în sfârșit liberă.
