Îl cunosc pe mama mea din prima mea amintire. Ea mereu a fost lângă mine, ca o ancoră. Nu aveam pe nimeni altcineva. Tata a plecat înainte să mă nasc vreodată. Era o seară răcoroasă în Tel Aviv când am promis în gând să fiu curajos și să o aștept pe mama să se întoarcă acasă.
Am repetat promisiunea față de mine, să nu plâng, să fiu băiat curajos și răbdător până se va deschide ușa.
A trecut o oră, apoi două, și mama tot nu s-a întors. Deja mă simțeam mic, aveam numai cinci ani, și am început să plâng încet. M-am dus în camera ei, poate, poate era acolo. Dar patul era gol, iar sandalele cu care a ieșit lipseau din cuier.
Teama a crescut în mine, m-am pus înapoi în pat și am plâns până am adormit, strâns la piept păpușa de pluș pe care mi-a dat-o ea.
Soarele dimineții a luminat camera mică. M-am ridicat imediat și am început să o caut din nou pe mama. Nici nu am îndrăznit să merg la vecinul nostru, căci mama spunea mereu că acolo locuiește un bărbat urât la vorbă și bețiv, de care să mă feresc mereu.
Am ieșit în uliță, cu speranța să o văd poate pe alee, poate apare din colț. Trecătorii mergeau grăbiți, niciunul nu s-a oprit să mă întrebe nimic. În cele din urmă, simțindu-mă obosit, m-am așezat pe o bancă. O femeie bătrână, cu tichel pe cap, stătea acolo. M-am pus lângă ea și, fără să pot controla, lacrimile mi-au apărut pe obraji. Femeia m-a privit și m-a întrebat ce s-a întâmplat.
“Întoarce-te acasă,” mi-a zis ea, crezând că sunt pur și simplu un copil neascultător, și mi-a oferit un tapuah, un măr roșu. Am continuat să caut prin cartier. Adulților din jur nu părea să le pese de băiatul pierdut fiecare era absorbit de grija zilei.
La final, oboseala a învins, mi-am găsit adăpost sub o salcie din parc și am adormit. Seara a venit, frigul și foamea au început să mă cuprindă. Cineva a telefonat la mishtara, poliția. De acolo, am ajuns la secție. Apoi m-au dus la o femeie necunoscută, îi ziceam “doda”.
Îmi vreau mama am izbucnit din nou, cu lacrimi amare. Dar camera era lipsită de mama. O altă doda mi-a adus haine noi, m-a ajutat să mă îmbrac și m-a luat într-un centru cu alți copii ca mine. Am rămas sprijinit de perete, amețit și confuz, înțelegând că mama era undeva foarte departe și poate nu avea să se mai întoarcă niciodată.
P.S. Am aflat prea târziu mama a murit în acea seară, lovită de o mașină, când ieșea din casă. Am învățat atunci cât de fragilă e viața și cât de important e să prețuim fiecare clipă cu cei dragi.
