Înainte să mă mărit cu soțul meu, Noam, relațiile cu părinții lui erau… să zicem, destul de rezonabile. N-am dansat horă împreună de la prima întâlnire, dar nici nu s-au uitat la mine ca la o Etrog suspectă. Pentru că Noam locuia cu ei pe atunci, mă pomeneam discutând cu ei aproape la fiecare vizită. Ne contraziceam pe lucruri nevinovate odată, s-a iscat un război rece în jurul telecomenzii când eu voiam Eretz Nehederet iar soacra-mea prefera reluările cu Moti Kirschenbaum. Oricum, mereu am încercat să mențin pacea, să nu stric atmosfera de Shabbat. Totul a mers ca pe unt, până la nunta noastră.
După petrecere, am ajuns la apartamentul socrilor mei din Netanya, unde aproape că am fost sufocată de valuri de mâncare salată de vinete, schnitzel, chraime, baklava nu lipsea nimic. Era ca și cum aveam un contract nescris să devin mai sănătoasă. La început am râs, cuminte, ca o israeliană crescută la Moshav, dar în scurt timp glumele au devenit aluzii directe. La o lună după nuntă, soacra-mea, Miriam, mi-a dat-o pe față: Sigalit, ai pus câteva kile, nu-i așa? (De parcă cineva câștigă la loteria kilogramelor așa, din senin!) Nu m-am supărat prea tare, dar mi-a sărit inima din piept în săptămâna următoare, când am aflat că sunt însărcinată. Bucurie maximă! I-am spus lui Noam, normal, dar l-am rugat să nu sufere presa de știri familie, să fac surpriză mai târziu. În același timp ne-am mutat, într-un apartament cochet la Tel Aviv.
Pe măsură ce burtica creștea și hormonii dansau hora lor proprie, familia lui Noam a început să ne bată la ușă mai des decât livrează Glovo la o familie cu gemeni. Brusc, întrebări la foc automat: Dar ce ai mâncat azi, Sigalit, ai dormit bine? Ba mai mult, am simțit că Noam scăpase porumbelul; sigur le spusese ceva, dar el insista că nu, și că doar grija tipică de mama evreică și bunici evrei din partea soacrei și socrului. Normal, când s-a aflat vestea oficial, viața mea s-a schimbat…Puțin e expresie modestă.
Socrul meu, Yossi, s-a transformat în nutriționist autodidact: Sigalit, ia încă două porții, uite, trebuie să hrănești copilul! Soacra, Miriam, era încântată să pună mâna pe burtica mea, ca și cum acolo ar fi ascunsă harta spre comoara familiei. Au început să tragă raiduri de două-trei ori pe zi uneori și cu ceai de mentă și burekas la pachet , iar întrebările nu se mai terminau: Cum te simți, te doare spatele, ai poftă de ceva? În curând am simțit că nu mai sunt decât un fel de vazon vivand cu rod magic, incubator cu nume și prenume. Nimeni nu părea să se întrebe dacă Sigalit are și ea visuri sau nevoie să stea cinci minute singură în liniște.
Am deschis inima către Noam, explicându-i tacticos cam cât de sufocată mă simt. Din păcate, nu era pe aceeași lungime de undă. Nu fii paranoică, mi-a zis, mama doar te iubește! La un moment dat, am simțit că niciun sabra nu mă mai ar fi înțeles. Așa că, am decis să iau acțiunea în propriile mâini: am împachetat bagajele, l-am rugat pe Noam să schimbe yatziv la ușă, să nu avem surprize, și am rezervat rapid niște bilete spre Eilat. Poate, cine știe, dacă facem o scurtă vacanță la soare și liniște (și humusul nu-i gătit cu dragoste maternă), o să-mi recapăt echilibrul. Oricum, un pic de spațiu personal nu strică, niciodată!
