L-am cunoscut pe soțul meu la universitatea din Ierusalim, pe vremea când amândoi aveam 18 ani și tocmai ne începuserăm studiile. Îmi aduc aminte cât de repede mi-a atras atenția Hillel, cel care avea să-mi devină soț ieșea în evidență nu doar prin inteligența lui și puterea de caracter, ci și, mai presus de toate, prin bunătatea sufletului său. La început am fost buni prieteni, împărțind orele grele de învățat și plimbările lungi prin cartierele vechi ale Ierusalimului, dar cu vremea am simțit că ceea ce trăiesc pentru el este mai mult decât simplă prietenie. După câteva luni ne-am apropiat, iar amintirea acelei perioade îmi aduce mereu un zâmbet ani de studenție care au rămas cei mai frumoși ai vieții mele.
Ana, așa mă chema atunci, am fost cerută în căsătorie de Hillel cu un an mai târziu, iar nunta am sărbătorit-o alături de cei mai apropiați din familie, căci nu aveam suficient șekeli pentru o petrecere strălucitoare. Dar căldura celor dragi a făcut ca acea zi să rămână de neuitat.
Pe parcursul celui de-al doilea an la universitate, Hillel și-a găsit o slujbă. Pentru o vreme am locuit amândoi într-un cămin studențesc, visând la ziua când vom răzbate să avem locul nostru. Viața a făcut ca, după moartea bunicii mele, să moștenesc o mică sumă, iar Hillel reușise și el să pună deoparte niște bani. Cu ce-am strâns împreună, am putut acoperi avansul la un apartament cu două camere în Tel Aviv, gândindu-ne că într-o zi familia noastră se va mări.
Zece ani am locuit acolo cu Hillel, uniți prin tot ce dă viața și bune, și rele. De copii nu am avut parte, dar ne-am bucurat de fiecare moment împreună. Apoi, peste noi a venit încercarea cea mare. Acum câțiva ani, când firma la care lucra Hillel a intrat în necazuri, patronul l-a pus pe Hillel, care era contabil-șef, să poarte vina pentru toate datoriile și neregulile de la firmă. După un proces nedrept, Hillel a fost condamnat la patru ani de închisoare. Ne-am zbătut mult să-i găsim pe cei mai buni avocați, dar sistemul nu a ținut cont de adevăr: totul era aranjat în așa fel încât să iasă vinovat, deși nu făcuse decât să execute ordinele șefului. Eu l-am sprijinit pe Hillel cât am putut, însă la scurt timp viața mi-a cerut să fiu și mai puternică.
Soacra mea, Miriam, a venit odată la mine și mi-a spus că nu mai pot locui acolo. M-a acuzat pentru tot ce i s-a întâmplat lui Hillel și, mai mult, a adăugat că apartamentul fusese plătit din bănuții fiului ei, astfel că nu aveam niciun drept asupra casei. Am rămas uluită, pentru că nu mă așteptam la asemenea răceală din partea cuiva din familie.
Am aflat apoi că, înainte să înceapă procesul, Hillel îi făcuse Mamei lui o procură, iar ea folosise asta să obțină extrasul de cont care dovedea că plățile către bancă fuseseră făcute de pe cardul lui. Acum ea zice că aceste acte vor cântări destul de greu la judecată astfel încât eu să nu pot revendica niciun drept la apartament. Nu știu ce să fac mă simt pierdută și nu găsesc răspuns la această încercare.
Așa îmi amintesc acum, privind în urmă, acele vremuri pline de speranță, iubire și apoi de încercări amare și nedreptate, care mi-au schimbat întreaga viață.
