Mi-am cunoscut soțul la universitate. Pe atunci aveam amândoi 18 ani și eram studenți. L-am remarcat imediat pe viitorul meu soț, se distingea prin forță, inteligență și, cel mai important, bunătate. La început am fost prieteni, dar în curând mi-am dat seama că sentimentele mele pentru el erau mult mai profunde decât simpla prietenie. După câteva luni am devenit un cuplu. Încă îmi amintesc cu drag de acea perioadă și mă asigur că anii de facultate au fost cei mai buni. Am fost cerută în căsătorie de Jack un an mai târziu, după care ne-am căsătorit. Nu aveam suficienți bani pentru o petrecere mare, așa că am sărbătorit evenimentul într-un cerc restrâns al familiei.
În al doilea an de facultate, Jack a început să lucreze. La început am locuit într-un cămin, iar propriul nostru apartament era un vis, dar eram siguri că mai devreme sau mai târziu se va realiza. Și așa s-a întâmplat. După moartea bunicii mele, am moștenit o mică avere, iar Jack a reușit să economisească niște bani. Erau suficienți pentru a plăti ipoteca pentru un apartament cu două dormitoare, deoarece plănuisem să ne adăugăm la familie în viitorul apropiat.
Am trăit împreună timp de zece ani, dar nu am avut niciodată copii. Cu câțiva ani în urmă, Jack a avut o problemă la serviciu: când firma a intrat în dificultate, proprietarul acesteia l-a făcut pe soțul meu, care era contabilul șef acolo, vinovat atât de datorii, cât și de contabilitate la negru. După proces, Jack a fost trimis complet nedrept la închisoare pentru patru ani. ne-am luptat mult timp, am căutat avocați, dar nu am ajuns nicăieri. Documentele au fost întocmite în așa fel încât Jack a ieșit vinovat, deși el nu făcea decât să execute ordinele șefului său. A fost greu, dar mi-am sprijinit soțul cât am putut, numai că un an mai târziu s-a dovedit că eu însămi aveam nevoie de sprijin…
Soacra mea a venit la mine acasă și mi-a spus că nu voi mai locui aici. M-a învinovățit pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Jack și a mai spus că el cumpărase apartamentul cu banii lui și că eu nu aveam niciun drept asupra lui. Nu am știut ce să spun, pentru că nu mă așteptam la o asemenea cruzime din partea soacrei mele.
S-a dovedit că, înainte de proces, soțul meu i-a dat mamei sale o împuternicire și, cu ajutorul ei, a obținut un extras de cont care arăta că plățile ipotecare proveneau de pe cardul lui Jack. Soacra mea spune că aceste documente sunt suficiente pentru ca instanța să accepte că eu nu am participat la cumpărarea apartamentului. Sunt confuză și nu știu cum să acționez..Please adapt and rephrase it for the Hebrew (modern) culture.
—
L-am cunoscut pe soțul meu, Eitan Levi, la universitatea din Tel Aviv, la frageda vârstă de optsprezece ani, când amândoi alergam de la cursuri la bibliotecă mai ceva ca la maratonul de la Ierusalim. L-am remarcat pe Eitan de cum a intrat în sala de curs: avea un aer de tip serios, isteț, dar cu ochii aceia buni care te fac să-i dai temele tale de la matematică fără să clipești. Pe scurt, am devenit amici rapid, dar curând am observat că ceea ce simțeam pentru el nu era doar o pasiune pentru sudoku la comun.
După câteva luni de întâlniri la cafea Hafuch și șaorma la colț, am devenit oficial un cuplu. Nostalgia mea pentru acei ani de universitate e infinită serios, nimic nu bate sentimentul când n-ai niciun ban, dar ai dragoste și halva. După un an, Eitan m-a cerut de soție, direct pe plaja din Herzliya, cu un inel modest dar cu destul chutzpah ca să nu poată refuza niciun părinte evreu rezonabil. Nici nu ne-a trecut prin cap să facem nunta la vreun hotel de lux; un mizé acasă cu rudele rămâne cea mai bună petrecere posibilă când portofelul plânge în shekeli.
În anul doi de facultate, Eitan a început să lucreze într-un birou de contabilitate din Ramat Gan, iar noi firește locuiam într-o garsonieră minusculă dintr-un cămin studențesc care gemea de viață (și de mâncare reîncălzită). Apartamentul propriu era un vis demn de Tel Aviv, dar eram siguri că, la un moment dat, visul va deveni realitate. Și chiar așa a și fost: când bunica mea, Miriam, a plecat la odihnă veșnică, am primit o mică moștenire. Eitan, prevăzător ca toți israeliții, pusese deoparte ceva shekeli. Împreună am strâns suficient cât să acoperim avansul și să luăm un apartament cu două camere, să avem loc de un copil, un cățel și, eventual, un ficus.
Anii au trecut, zece la număr, și deși nu am avut copii, am avut destule peripeții cât să le povestim la vreo tușă de la cafenea. Dar cum norocul vine adesea cu autobuzul și necazul cu troleibuzul, Eitan a avut parte de o belea la muncă: firma pentru care lucra a intrat în bucluc, iar patronul cel dubios l-a aruncat pe Eitan care era contabil-șef drept țap ispășitor pentru toate problemele, de la datorii la dubioase operațiuni de parale negre.
N-am să uit niciodată procesul: un circ complet absurd, care s-a încheiat cu o condamnare pe nedrept la patru ani de închisoare pentru Eitan. Ne-am agitat ca nebunii, am alergat la avocați, dar dosarele erau făcute beton, de zici că erau turnate pe strada Dizengoff… El doar executase ordinele șefului, dar nu l-a crezut nimeni. Am încercat să-l susțin cât am putut pe Eitan vizite la pușcărie, scrisori, rugăciuni la Zidul Plângerii însă, un an mai târziu, am înțeles că și eu am nevoie de ajutor.
Când credeam că nu poate fi mai rău, soacra mea, Rahel, a venit la mine acasă cu o atitudine ca la știrile de la ora 20. M-a informat, așa, între două pahare de ceai, că eu nu mai locuiesc în apartament. Ba chiar m-a acuzat că eu sunt vinovată de necazul lui Eitan și că nu am niciun drept la apartament, pentru că, vezi Doamne, el a cumpărat totul din banii lui munciți cu greu. Șocul a fost așa de mare încât am rămas fără replică nu mă așteptam la asemenea răutate nici de la o telenovelă turcească.
Se pare că, înainte să înceapă procesul, Eitan a oferit mamei sale o procură și, cu aceasta, ea a obținut extrase de cont bancar care arătau că banii de la ipotecă au venit din contul lui Eitan. Acum, Rahel a prezentat aceste documente unchiului avocat și crede că este suficient ca instanța să mă scoată din schemă și să declare că eu, chipurile, n-am contribuit la apartament. Sunt complet derutată, încerc să înțeleg dacă viața mea e o dramă sau o comedie, și nu am nici cea mai vagă idee ce ar trebui să fac mai departe…
