Sunt căsătorită cu un bărbat ai cărui părinți nu au acceptat de foarte mult timp că fiul lor este deja divorțat. Chiar dacă au trecut mai bine de patru ani de atunci. Încearcă în permanență să îi împace. Eu și el ne-am căsătorit acum trei ani. Ducem o viață fericită. Soacra mea crede că fiul ei a acționat în mod pripit și nesăbuit. Și trebuie să refacă prin toate mijloacele relațiile cu familia fostei sale soții. La urma urmei, fiul său este încă acolo.
—
Am plutit peste podurile din Tel Aviv, lumina parcă picura din stâlpurile vechi, și se amesteca cu sunetul valurilor Mediteranei. Am știut că sunt căsătorită cu Erez deja de ceva vreme, dar timpul era elastic ca halva întinsă prea mult. Părinții lui stăteau ca două umbre pe canapea, niciodată împăcați cu ideea că băiatul lor divorțase. Părea că au trecut secole de la despărțire, dar pentru ei, era încă ieri.
Soacra mea, Chana, își consuma fiecare dimineață cu gândul de a-i uni la loc: “Familia trebuie unită!”, se auzeau șoaptele ei printre aburii cafelei turcești. Și totuși, eu și Erez trăiam printre saboții lor de lemn ca într-un vis: totul era duplicat, totul avea două fețe, ca măslinele din piața Carmel.
Când ne-am întâlnit, Erez era deja singur, eliberat, logic și rece. Divorțul fusese ca o miere amară întinsă pe pâinea de Shabbatacceptată de toți, dar puțin dulce. Fosta lui soție, Dafna, parcă nici nu mai locuia pe acest continents-a recăsătorit repede și a dispărut în alt oraș. Așa povestea el, mereu cu o liniște ca a iernilor blânde de la Ierusalim.
Uneori mă întrebam dacă nu cumva am făcut o greșeală că am intrat în lumea asta. Mama mea, Tova, a tot repetat: “Trebuie să vă căsătoriți, e corect, e bine.” Eram într-un balon galben de nagila, plutind printre deciziile altora. “Ea era deja însărcinată, eu nici măcar nu simțeam iubiredoar o întâlnire, atât tot. Dacă nu era copilul, nu m-aș fi căsătorit,” îmi spunea Erez lângă fereastra unde cresc smochinii.
Nu mi-era frică de Dafna, o vedeam uneori în vis, cu portocale pe umeri, plutind dincolo de taxiuri galbene, întotdeauna calmă. Erez nu avea durere, nici urmă de dor pentru viața trecută, iar Dafna părea la felcomunicau doar despre fiul lor, Yotam.
Dar Chana nu putea accepta această realitate cețoasă. Ea, și Avnertatăl lui Erezîncercau mereu să-i lipească la loc, ca vasele sparte de la Hanuka. Ei urau liniștea noastră, o simțeau ca pe o tăcere blestemată.
“Voi sunteți încă tineri, puteți face orice doriți! De ce să destrami altă familie?” întreba Chana când eram singure, cu ochii în chihlimbarul paharelor de sucul de shesek.
I-am răspuns încet: “Dacă Erez era cu adevărat cu ea, nu m-aș fi amestecat niciodată. Dar el este singur.” Dacă voia să mai adauge ceva, nu a apucatErez a apărut și cuvintele s-au risipit ca nisipul la Eilat.
Am știut atunci, printre umbrele portocalilor înfloriți, că nu va exista niciodată armonie cu Chana. Nu mă durea, nu era apăsare, doar o acceptare ca la Yom Kippur.
Am început să trăim împreună în apartamentul cu miros de zaatar. Legătura cu soacra mea era tăiată, ca pita din ajun de Sukkotdoar revederi din Paște în Paște, când nu aveam de ales. Atunci, povestea cu durere cum “familia aceea” era perfectă, și cum nu înțelege de ce totul s-a destrămat. Erez închidea ochii și încerca să stingă focul nemulțumirii, dar flacăra revenea constant.
Nu ne grăbeam cu copiiieu nu mă vedeam mamă, iar Erez avea deja un fiu care răsărea ca soarele dimineața doar uneori. Chana se bucura de nepotul din căsnicia trecută, ca și cum el era veriga ce ținea totul unit. Când Erez a divorțat, Chana a primit-o pe Dafna la Hanuka, mergea la ea cu supe calde, îi lăuda coafura, regreta că s-au despărțit.
Dafna era ca un cactuș liniștit sub soarenicio reacție, nicio intrigă. Venea, tăcea, pleca. Totul era pasiv, ca liniștea dintre valurile mării.
Chana încerca să-l facă pe Erez gelos cu povești despre Dafna. Pe mine mă suna noaptea: “Unde e Erez? Poate e la Dafna!” Dacă nu știam să răspund, presupunea ce era mai rău. Îi dădea mesaje, îl trimitea acolo sub pretexte ilogice. Erau ca ploi de primăvară, neașteptate și pe alocuri aberante.
În mine nu era loc de gelozie, doar oboseală. Știam că între Erez și Dafna nu mai există nimicdorința lor de liniște era evidentă, dar faptul că aveau un copil rămânea ca o ancoră. Erez îi dădea lunar shekeli lui Dafna, vorbea cu Yotam, îl aducea uneori în parc. Dafna nu cerea nimic, nu obstrucționa legătura. Totul era civilizat, așezat, aproape simetric.
Dar pentru Chana, realitatea era altaea croia scenarii ca niște tapiserii vechi, mereu încercând să unească ce nu mai poate fi. Când se va opri? Când va înțelege? Erez spera că poate, odată ce voi naște și eu un nepot, ea se va liniști. Dar în visul meu, nu cred niciodată că va veni acea zi.
