Era puțin după ora 8 dimineața când întreaga familie a lui Reuven s-a strâns în jurul mesei unei camere notariale din Tel Aviv, privind unul la altul printre cești aburinde de cafea și biscuiți cu mac. Aerul mirosea a nerăbdare și a biscuiți proaspeți, pentru că toți știau zvonurile spuneau că un unchi bogat a lăsat o moștenire importantă. Notarul întârzia, parcă rătăcindu-se printre visele fiecăruia, iar tensiunea plutea ca un nor greu.
Fiica cea mare a lui Reuven, Hodaya, își mușca buzele, abia stăpânindu-și nervii și rochia ei nouă, care îi părea că se transformă într-o pânză vălurind pe un câmp galben cu floarea-soarelui. Hai, Doda, arată puțin respect – ar trebui să fim în doliu. Nu uita că tatăl nostru nu mai e cu noi, rosti Matan, fratele ei, stins ca parfumul unui iasomie dis-de-dimineață.
Nu-mi spune doda! Sunt încă tânără, spune-mi bat-shemesh, se învioră mătușa Bat-Shemesh, simțindu-se ușor jignită dar vocea i se răzuia ca pe o vioară. Serios acum, nu te vor păstra tânără nici toate cremele din Carmel, adăugă Matan, privindu-și unghia, în timp ce restul familei se tot sucea pe scaune.
Când notarul în sfârșit a coborât dintr-un taxi agale, aducând cu el un dosar prăfuit, a salutat cu un zâmbet enigmatic și-a întrebat calm: Shalom, sunteți gata să ascultați testamentul? O tăcere ciudată, ca aceea dintre două ploi, s-a așternut, și toți au dat din cap ca niște păpuși de șnur.
Sub privirile tuturor, notarul a început să citească, iar vocea lui se unduia ca o harpă evreiască: Vă las moștenirea mea tuturor. Dar nu toți o veți putea primi. Am ales să organizez o adevărată căutare a comorii întocmai cum mama mea, savta Malka, mi-a făurit copilăria. Pornirea este în micul meu sat natal din Galil. Familia noastră avea puțini shekeli, dar zâmbetele nu lipseau. Ca cel mai mare fiu, am moștenit un cufăr de la Savta Malka comorile voastre zac acolo, dar doar cel mai atent va descoperi cheia. Ea încă se ascunde în casă, ca un sunet de shofar între stâncile de la Ein Gedi. Multă noroc!
Calmul s-a rupt ascuțit ca o ramură de migdal de vocea Bat-Shemesh, fiica cea mare: Soțul meu, copiii și cu mine plecăm acum spre sat cine vrea să ni se alăture să găsim cheia viselor?
Eu și Matan nu vom căuta niciun cufăr, nici vreo cheie, a rostit Ayala, sora mai mică, uitându-se înapoi la tabloul cu Ierusalimul vechi din birou. Îl cunosc pe tata, sub toată gluma asta sigur e un alt mister. Noi nu vrem shekelii lui.
Bat-Shemesh, soțul ei și alte rude s-au urcat într-o mașină albă care părea să plutească pe drumurile către satul unde lămâii încă miros proaspăt, iar găinile se ascund de soare. Au încercat să caute indicii în poduri prăfuite, au urcat prin fân, au sunat la toate ușile, iar sătenii îi priveau ca pe niște personaje dintr-o poveste cabalistică. Rochia cea scumpă a Hodayei s-a transformat încet într-o pânză înflorată, ruptă pe la margini, ca într-un vis cu prețuri amuzante la piață.
Până la urmă, cu ochii mijiți de soarele de amiază, au găsit cheia ascunsă în spatele unui tablou cu un peisaj din Eilat și au deschis cufărul, în timp ce o pisică sărea pe umărul unuia dintre copii. Înăuntru, în loc de shekeli, au descoperit un bilet și o grămadă de suculente bombonele.
Toate economiile mele au fost dăruite pentru tikkun olam, pentru binele oamenilor din sat. Voi ați primit ceea ce ați meritat cu adevărat. Mulțumesc că ați adus lumină și dulceață celor din jur, se citea pe biletul semnat cu un șirag de stele de către Reuven, tăticul nostru.
