Era aproape ora opt dimineața când toată familia lui Erez s-a adunat în biroul notarial din centrul Tel Avivului, cu ochii plini de așteptare ca după o ploaie de primăvară în deșert, sperând că o rudă bogată le-a lăsat o moștenire semnificativă. Timpul părea să curgă diferit, ca în vise, căci notarul întârzia, iar în cameră plutea o presiune ciudată, ca mirosul de iasomie după o furtună.
Talia, fiica cea mare a lui Erez, se frământa în colțul canapelei, de parcă visa cu ochii deschiși să-i fie citit numele pe un pergament antic. Haide, Doda, arată niște kavod. Ar trebui să stăm în avelut, totuși. Tatăl nostru nu mai e printre cei vii,” a oftat Itamar, fratele ei.
“Nu-mi spune doda”, i-a răspuns mătușa, vizibil atinsă. “Spune-mi doar Rut, deocamdată nu mă simt ca o bătrână.” “E ca și cum ai crede că kapara de la estetician te ține veșnic tânără”, a intervenit Itamar cu un zâmbet ironico-melancolic, parcă citind din vise vechi de familie.
Porțile realității s-au deschis când notarul, domnul Barak, a intrat pe ușă cu pași lunecoși, ca într-o poveste cu pământ plutitor. El a ridicat un dosar de pe o masă de sticlă, s-a uitat la familia adunată și a întrebat cu voce de ecou: ” Sunteți gata să ascultați ultimul testament al lui Erez?” Glasuri firave au spus da, iar Barak a zâmbit ca Sfinxul în fața dezlegărilor.
A început să citească cuvintele lăsate de Erez:
“Lăsarea mea pe acest pământ este pentru toți, dar nu toți o vor găsi. Am hotărât să vă las o mivza cazan de comoară, exact cum ima mea făcea cu mine și frații mei pe malul mării Mediterane. Porniți spre satul meu natal, Kfar Tavor, locul copilăriei fără shekeli dar plină de orly. Cutia de la ima încăpătuiește toate comorile voastre, dar cheia e ascunsă și doar cel mai atent o va descoperi. Găsiți cheia undeva în casa veche; noroc să vă poarte sandalele!”
Pentru o vreme, camera a încremenit ca la o rugăciune bizară la Zidul Plângerii. Toți visau cu ochii ațintiți în podea, încercând să cuprindă absurdul ideii că și după moartea lui Erez, familia e prinsă într-un joc de vis straniu.
Vraja a fost spartă de Rut, cea mai mare dintre fiice, care brusc a spus: “Eu, Avshalom și copiii ne urcăm acum în mașină spre Kfar Tavor. Cine vrea să vină să caute cheia?”
“Eu și Itamar nu căutăm cufere și nici taaluchot cu secrete. Îl știm pe tata – sigur există o altă învățătură aici. Nu ne interesează shekeli,” a spus Yaheli, mezina lui Erez.
Rut, împreună cu Avshalom și câteva rude, au pornit către satul dintre dealuri. Au urcat pe podul batran, au băgat mâna în fân ca niște copii care caută afikoman la Pesah, au sărit garduri ca niște goleadnim în misiune. Sătenii îi priveau ca într-un vis vesel de Sucot.
Rochia Taliei, cândva fină ca un talit de Shabat, s-a făcut zdrențe, dar nu conta; doar cheia conta. Până la urmă, au găsit cheia sub o veche menorah, au deschis cufărul și… au rămas cu ochii largi, ca în fața unei minuni la Kotel.
Înăuntru, doar un bilet și sute de sufganiot ambalate în hârtie colorată. Biletul, scris cu litere tremurate: “Toți banii mei s-au dus la tzedaka veți primi doar ce meritați: dulceață și zâmbete pentru copiii satului. Mulțumesc că ați adus or la Kfar Tavor, semnat Abba”.
Familia a rămas acolo, plutind între râs și perplexitate, ca într-un vis ireal de Hanuka, unde lumina nu vine de la bani, ci de la sufletul oamenilor care îndrăznesc să caute cheia.
