Conduceam cu fiul meu de la mallul Azrieli. Lângă mine era o femeie cu o fetiță, Amalya, de vârsta fiului meu, Yair.
Autobuzul era aglomerat, toți se grăbeau spre case în inima Tel Avivului. Am observat un tânăr ascultând muzică la căști Yalla, așa că i-am cerut, cu voce blândă: “Boker tov, poți să îi dai locul fiului meu? E obosit.” Băiatul s-a ridicat imediat, cu un zâmbet stânjenit, iar Yair i-a oferit un sukar prichah, spunând: “Toda raba.” Tânărul s-a luminat la față și a zâmbit timid.
Apoi am văzut cum femeia a încercat să copieze gestul meu, dar în modul cel mai nepotrivit. S-a repezit la un bărbat somnoros de pe scaunul din față și, fără ezitare, l-a apucat de braț și a tras de el. Omul nici nu a reacționat, era cufundat în somn, așa că ea a început să strige: “Ma atah oseh? Ani im yaldah ktanah! Tnu li makom!” Țipătul i-a speriat chiar și fetița, care a izbucnit în plâns.
Bărbatul, scoțându-și căștile, s-a răstit răspicat: “Ani lo rotze lishpot makom! Lama metaimit?” și a continuat să protesteze, năucit de agresivitate.
Și știți ceva? Chiar îl înțeleg. Nu îi datorează nimic. Nimeni nu merită umilire sau vorbe grele, mai ales într-un autobuz printre necunoscuți. I-am sugerat femeii, calm: “Poate fetița ta să stea lângă Yair?” Dar ea nu era interesată de soluții pașnice; scandalul îi era mai important.
Niciodată nu am procedat astfel, nu am ridicat vocea la oameni pe care nu-i cunosc. Dacă am nevoie, cer cu vorbă bună, cu respect. Și dacă primesc locul, mulțumesc din suflet. Dacă nu, accept. În mulți ani, nimeni nu m-a refuzat poate pentru că în Israel, respectul aproapelui se vede cel mai bine în gesturi mici și vorbe calde, nu în strigăte și supărări.
