Amit călătorea cu רכבת într-o zi liniștită de miercuri, cu vagonul aproape gol. O femeie în vârstă a urcat și s-a așezat lângă el, evident în drum spre parcela ei de legume în moshav, la fel ca Amit și mulți dintre cei din vagon. Gândurile lui s-au întors la soția sa iubită, defunctă, care obișnuia să-l însoțească la terenul lor. După ce boala i-a răpit-o, el evitase vreme îndelungată să meargă acolo, copleșit de singurătatea și melancolia ce-l urmărea ca o umbră.
Când רכבת s-a oprit la gara din Petach Tikva, femeia se întoarse spre Amit și îi spuse, cu o voce caldă ce-i provocă fiori: היום יהיה יום יפה, יום שמש. יהיה לנו זמן לעשות משהו טוב. Exact aceleași cuvinte folosite de soția lui în zilele lor fericite. Surprins, Amit a dat din cap și cei doi au început o conversație. Au discutat despre anul slab cu roade puține, despre iernile reci din centrul Israelului, despre speranțele pentru sezonul ce urma și visuri de mai multe legume și fructe.
Când au ajuns la stația de autobuz din Rosh HaAyin, Amit a realizat că nu o mai întâlnise pe această femeie. Au mers împreună, apoi s-au despărțit. Ajuns la parcela sa, Amit a găsit terenul invadat de buruieni după lunga absență. Însă dialogul cu femeia din רכבת îi dăduse curaj, și un imbold să se aventureze în locul lui.
Cu energie reînnoită, Amit a început să smulgă buruienile cu mâinile și să sape între straturi, simțind satisfacția solului umed și fertil sub palmele lui. A hotărât să nu vândă parcela, ci să o păstreze încă o vreme. A luat pauză pe banca veche, savurând un sandviș cu labane și ceai de nana. Florile preferaterakefetse legănau lângă el, iar merele roșii căzute de sub mărul plantat de soția sa îi trezeau amintiri dulci.
Starea lui Amit se schimbă profund; hotărî să vină mai des la parcela din moshav să-și cultive grădina, găsind acolo alinare. Când culegea ciuperci în pădurea de la marginea satului, simțea cum povara sufletească se ridică. Decidea să continue munca, găsind în ea bucurie și un nou scop.
La întoarcerea spre oraș, o întâlni din nou pe femeia de la רכבת, care se numea Carmit. Împărțeau mere și povesteau cu umor despre grădinărit, iar Carmit îl încuraja: יש לך עוד הרבה חיים לפניך. העבודה שלך כאן היא שמחה וברכה. Când coborî la stația sa din Tel Aviv, Amit zâmbi către soare ce apunea peste oraș, simțindu-se împăcat și parcă nu mai purta tristețe în suflet.
