באביב 1992, בעיירה קטנה בישראל, ישב יום יום גבר על ספסל מול תחנת הרכבת. הוא לא קיבץ נדבות, לא דיבר עם איש. פשוט ישב שם, עם שקית פלסטיק ליד הרגליים ומבט אבוד אל המסילה. שמו היה דן. פעם היה נהג קטר לפני שנות התשעים. אחרי השינויים במדינה, המפעל נסגר, הרכבות התמעטו, ואנשים כמוהו נשארו מחוץ למעגל. היה בן 54 ושתיקתו הייתה כבדה. כל בוקר הגיע לתחנה בשמונה, בדיוק כמו בעבר, ונשאר עד הצהריים. אנשים זיהו אותו – “ההוא שעבד ברכבת ישראל”. אף אחד לא שאל אותו כלום. יום אחד התיישב לידו נער בן 19, עם תיק ישן ודף מקומט בידו, מביט לעיתים קרובות בשעון ורועד מהתרגשות או רעב. – יש רכבת לתל אביב? שאל הנער בלי להסתכל על דן. – בארבע פחות רבע, ענה האיש, כמעט אוטומטית. הנער סיפר שהתקבל לאוניברסיטה אבל אין לו כסף לכרטיס – לא רצה לשוב הביתה אחרי שהבטיח למשפחתו שיצליח. דן לא ענה. קם, לקח את השקית והלך. אחרי כמה דקות חזר, הניח תעודת עובד רכבת ישנה ומעט כסף על הספסל. – אני כבר לא צריך אותם, אמר. אני הגעתי לאן שצריך. אתה עוד בדרך. הנער ניסה לסרב, דן עצר אותו בתנועת יד. – כשתהיה אדם גדול, עזור למישהו אחר. זה הכל. הרכבת יצאה, הנער נסע איתה. דן שב למחרת לאותו ספסל, אך לא נשאר הרבה זמן. כעבור חודשים, חזר אותו נער – עייף, רזה, אך מחייך – והחזיר לדן את הכסף. דן חייך בפעם הראשונה זה זמן רב. – תשמור אותם, אמר. אל תשבור את השרשרת. השנים עברו, דן חדל להגיע לתחנה. עשר שנים אחר כך, הנער כבר היה לאיש רציני, עם משפחה ועבודה. הוא חזר לעיר ילדותו ושאל על דן. – דן? היה לו תאונת דרכים. איבד רגל. יושב בבית, אשתו מטפלת בו. הוא הלך אליו, מצא את דן בחדר קטן, המיטה לצד החלון. אשתו השקטה יצאה והשאירה אותם לבד. – חזרת, ידעתי שתהיה לאדם, אמר דן. הם דיברו על רכבות, על החיים. דן חייך. – אחרי חיים שלמים ברכבות, דווקא רכב הכניע אותי. ככה מזל עובד. הצעיר החליט להחזיר לדן – דאג לכסא גלגלים חדש והשאיר מעטפה עם כסף מוסתרת. – כמו שאתה עזרת לי להגיע לאוניברסיטה – אני עוזר לך עכשיו, שלא תישבר השרשרת. דן רק חייך ולחץ את ידו. בעולם הזה דברים הולכים לאיבוד – אנשים, רכבות, שנים – אבל לפעמים מחוות חוזרות, כשרשרת של טוב לב. כל עוד לא שוברים את השרשרת, מה שניתן – חוזר, אולי לא אלינו, אבל תמיד בדיוק למקום הנכון. אם קיבלת או ראית פעם מחווה שלא שברה את שרשרת הטוב – ספרו הלאה. אנחנו צריכים יותר סיפורים שמחברים בינינו. ❤ לייק, תגובה או שיתוף – ושרשרת הטוב תמשיך.

Life Lessons

În primăvara lui 1992, într-un orășel liniștit din Israel, un bărbat se așeza zilnic pe o bancă știrbă de pe peronul gării din Beer Sheva. Nu cerșea, nu schimba o vorbă cu nimeni. Doar stătea cu o geantă de nailon la picioare și ochii ațintiți pe liniile pustii de parcă aștepta să se întoarcă un tren care plecase demult.

Pe bărbat îl chema David Cohen. Fusese mecanic de locomotivă la Căile Ferate Israeliene în vremurile de dinainte să prindă economia o curbă ciudată la începutul anilor 90. După restructurări, uzina s-a închis, trenurile s-au împuținat, iar oameni ca el au rămas fără serviciu. Avea 54 de ani și o tăcere din aceea apăsătoare, pe care nici douăzeci de pahare de ceai nu o sperie.

În fiecare dimineață sosea la gară la ora opt fără un sfert, la fix, de parcă încă ținea de programul vechiului schimb. Rămânea până la prânz, apoi pleca fără să se uite nici înapoi, nici înainte. Localnicii îl recunoșteau: E ăla de la rakevet. Nimeni nu punea întrebări. Nu în Israel, unde fiecare are povestea lui.

Într-o zi s-a așezat lângă el un băiat, cam de 19 ani, pe care-l chema Itamar Mizrahi. Avea un rucsac jerpelit și o foaie mototolită în mână. Se uita la ceas la fiecare 30 de secunde, de parcă aștepta să vadă dacă timpul curge mai repede când ești stresat. Tremura fie de emoție, fie de foame, cine să mai știe.

E vreun tren spre Ierusalim azi? întreabă Itamar, fără să ridice privirea.
La patru fără un sfert, răspunde David, automat, de parcă fusese programat să știe orarul pe dinafară.

Itamar oftează și-i spune că a fost acceptat la universitate, dar între matkot, șaurma și autobuze, banii de bilet nu i-au ajuns. Nu vrea să se întoarcă în sat. Le-am promis acasă că reușesc, șoptește, cel mai degrabă pentru el însuși.

David nu răspunde, doar se ridică, ia geanta și pleacă. Itamar rămâne cu ochii în asfalt, sigur că nimeni nu-l ascultă. Dar după vreo zece minute, David revine, pune pe bancă o legitimație veche de la rakevet și un teanc de șecheli, de parcă a venit Moș Crăciun pe stil israelian.

Eu nu mai am nevoie de ele, spune. Eu am ajuns la stația mea; tu încă n-ai ajuns la a ta.

Itamar încearcă să refuze. Ridică mâinile, dă din cap, bombănește: nu pot să accept, nu e corect. David îi taie elanul cu un gest calm.

Când o să fii gadol (mare om) în viață, dai și tu mai departe. Asta e tot.

Trenul pleacă. Și Itamar cu el. David revine a doua zi pe bancă, la aceeași oră. Dar ceva s-a mai topit din tăcerea aia groasă.

După câteva luni, într-o dimineață caldă de toamnă, cineva vine să se așeze lângă el. E Itamar. Puțin mai slab, destul de obosit, însă zâmbește.

Am trecut anul, îi spune. Și m-am angajat. V-am adus banii înapoi.

David dă din cap și, pentru prima dată de mult, zâmbește dezarmat:

Ține-i. Lanțul trebuie să continue.

Timpul trece. David nu mai vine la gară.

Zece ani după, Itamar nu mai e tânărul pierdut de atunci are job bun la Tel Aviv, o familie în devenire și o viață care, cu toate balaganurile ei, se ține bine pe șine. Reîntors în orașul natal, o ia pe la gară, așa, din nostalgie. Totul pare la fel, numai oamenii s-au schimbat.

Într-o după-amiază întreabă de bărbatul care stătea mereu pe bancă.

David Cohen? îl lămurește cineva. A avut un accident. O mașină… I-au tăiat un picior. Acum stă la pat, nevasta îl îngrijește.

Itamar simte cum i se strânge inima. Nu mai spune nimic, ci cere adresa și pleacă.

David stătea într-o cameră mică la etajul doi al unui bloc învechit. Patul lângă fereastră, cu vedere la niciun tren. Soția lui, Rachel, o femeie reținută pe care Itamar o văzuse la gară uneori, îi zâmbește și se retrage discret.

Te-ai întors, spune David după câteva secunde. Te recunosc. Te-ai făcut om.

Era mai slab, părul descins de alb, dar privirea clară, la fel ca odinioară.

Discută mult, despre trenuri, viață, și de-ale nimănui tipic israelian: ma nishma, dar cu sens profund. La un moment dat, David ridică din umeri și zâmbește.

După o viață de trenuri, uite că o mașină mi-a tăiat calea! Mazal, nu? Așa-i în Israel, niciodată nu știi de unde sare iepurele.

Râde scurt, fără nicio urmă de acreală. Parcă nici asta nu l-a doborât.

Itamar pleacă înduioșat, cu un nod în gât și cu o hotărâre clară. În următoarele zile, întreabă, vorbește cu oameni, mișcă lucrurile din umbră, fără să bată toba.

Când revine, David e singur în cameră. Intră împingând un cărucior cu rotile absolut nou, și un plic cu shekeli bine pitit în buzunarul scaunului.

Ce-i cu astea? David pare uimit.

Cum ați făcut să merg eu la facultate cu trenul, așa să vă ajut și eu să mergeți acum. Asta am putut să fac.

David dă din mână, vrea să protesteze, dar Itamar îi taie scurt:

Să nu rupi lanțul, mai știți ce mi-ați zis? Acum a venit rândul meu.

David nu zice nimic. Doar dă din cap și îi strânge mâna tânărului cu putere.

În lumea asta se pierd multe oameni, trenuri, ani. Dar uneori, gesturile mici se întorc. Nu ca datorie, ci ca fire nevăzute care ne leagă. Cât timp nu rupem lanțul bunătății, ceea ce dăm se întoarce, uneori nu la noi, ci exact acolo unde e nevoie.

Dacă ai fost martor sau ai primit un gest care n-a rupt lanțul bunătății, dă mai departe povestea. Trebuie să umplem lumea cu astfel de povești și zâmbete. Un like, un comentariu, un share pot face lanțul să nu se întrerupă.

Rate article
Add a comment

nine + nine =