Aveam 16 ani când am rămas însărcinată cu băiatul pe care îl iubeam foarte mult. Numele lui era David, și eram împreună de un an. Ne-am cunoscut la liceul Herzliya, unde amândoi eram elevi buni. Când am aflat că sunt însărcinată, am fost foarte speriați și nu am avut curajul să-i spunem părinților mei nimic. Când au aflat, au reacționat cu multă furie și dezamăgire.
Familia mea era considerată un model în comunitatea noastră din Tel Aviv. Eu eram singura fiică și învățam foarte bine la școală. Atât părinții mei, cât și ai lui David aveau mari speranțe pentru viitorul nostru să ajungem la universitate și să ne construim cariere solide. Un copil la această vârstă ar fi ruinat toate aceste speranțe.
Mama m-a forțat să fac avort, spunând că nu este prea târziu și că e pentru binele meu. Procedura a mers fără probleme din punct de vedere medical.
După acel moment, am încercat să mă întorc la viața de zi cu zi. Relația mea cu David a continuat; am trecut cu succes bacalaureatul și am intrat la universitate. Ne-am căsătorit după un an, iar părinții mei nu s-au mai amestecat în viața noastră. În curând, am rămas iarăși însărcinată, iar toți din familie au fost foarte bucuroși.
Din păcate, în luna a șasea de sarcină am început să am hemoragie. Băiețelul nostru s-a născut prematur, cântărind doar un kilogram și jumătate. La trei ore după naștere, a trecut în neființă.
Din cauza complicațiilor, medicii de la Spitalul Ichilov nu au reușit să oprească sângerarea, și mi-au extirpat uterul. A fost un șoc să aflu că nu mai pot avea niciodată copii. Mama a venit la mine la spital și mi-a spus cu lacrimi în ochi că îi pare foarte rău că m-a forțat să fac avort atunci. Dar nici regretul ei nu mă poate ajuta să trec peste ce am pierdut.
Trecutul nu poate fi șters, iar greșelile nu se pot repara. Nu voi mai putea fi vreodată mamă și nu voi cunoaște niciodată bucuria unui copil. Nu știu dacă eu și David vom putea să rămânem împreună și să fim fericiți, deoarece copiii sunt atât de importanți pentru o familie în cultura noastră.
