Acum trei luni viața mea s-a schimbat radical, fără avertisment, ca un fulger din cerul senin al Tel Avivului. Aveam exact tot ce visa orice israeliană: un soț grozav, o fiică minunată, și, bineînțeles, un câine ascultător pe nume Bamba. Și dintr-o dată, într-o frumoasă zi de toamnă, soțul meu, Daniel, vine și-mi spune foarte serios că a întâlnit pe altcineva și mă părăsește pentru ea. Frumos, nu? Așa-i viața: nimic n-a depins de mine, l-am privit, am oftat o dată și mi-am spus că trebuie să accept și gata.
Știam deja, încă de atunci, că va fi greu. Doar că va trebui să mă întrețin singură și, pe deasupra, și pe Roni, fiica mea. Iar salariul meu doar câteva mii de shekeli pe lună nu se transformă miraculos în aur. La final de noiembrie, după ce am adormit-o pe Roni și am ieșit cu Bamba la plimbarea de seară prin Kfar Saba, am dat peste o femeie pe bancă, în parc.
Era o vreme din aia clasică de noiembrie aici: rece, vânt, ploua și tot. Doamna stătea acolo, singură, probabil pensionară. Avea lângă ea o geantă nu prea nouă și părea să tremure. M-am apropiat și am întrebat-o politicos dacă pot să o ajut cu ceva.
A ridicat ochii, obosită, și mi-a spus că tocmai a fost rugată chiar de fiica ei să părăsească locuința. M-a cuprins mila și, în loc să mă gândesc prea mult, i-am propus să vină cu noi acasă. Am ajuns, i-am dat o pătură groasă, ceai cald cu mentă și i-am încălzit o porție bună de shakshuka.
Am aflat astfel că o cheamă Bracha nume tipic, ce să mai , iar Bracha, odată ce s-a simțit în siguranță, a început să-mi povestească viața ei.
Noua mea cunoștință avea, la rândul ei, o fiică: Tamar. Crescuse singură fata, soțul murise demult, iar Bracha muncise cum a putut toată viața ca să-i asigure fetei totul. Poate tocmai din cauza faptului că n-a fost prea prezentă acasă, Tamar nu prea realizase cât a primit și nici nu prea a răspuns cu recunoștință.
Fata nu lucrase niciodată, a trăit ani buni pe shekelii mamei, iar acum Tamar susținea foarte vehement că din cauza mamei sale n-a reușit să se mărite, că n-a avut loc doar un apartament mic în Holon și aia e. Acum îi spusese mamei să-și ia lucrurile și să plece la niște rude dintr-un sat din Negev, pentru că la 35 de ani încă n-avea soț și, vezi Doamne, Bracha îi stătea în drum.
În acea seară, am lăsat-o pe Bracha să doarmă la noi. Dimineață, voia să plece, modest, dar eu, nu știu de ce, n-am avut nici cea mai mică îndoială și i-am spus să rămână mai mult. Eu la muncă, Bracha cu Roni acasă, ba chiar se ocupa și de Bamba, câinele. Bracha a fost încântată.
Se pare că Bracha avea o casă la țară, o casă frumoasă în împrejurimile Ierusalimului, dar fără încălzire. Ne-am apropiat foarte mult, Bracha a ajuns să fie ca o mamă pentru mine. Roni era încântată, îi spunea savta și o sorbea din priviri.
După o vreme, am mers cu toții la țară, la casa Brahei. Casa era ca scoasă din reviste: între copaci, la marginea unei păduri, cu un mic lac în apropiere ce peisaj! Totul bine întreținut, ca la un gospodar serios care ține la detalii.
Fericirea noastră n-a trecut neobservată. Vecinul Brahei, Avraham, a apărut cu un shalom și a adus vorba: când a auzit prin ce a trecut Bracha, a zis că vecinii o să-i facă o sobă trainică, să aibă căldură și să-și poată găti acasă.
Bracha a avut noroc cu oameni buni pe drum. Și noi ne-am atașat tare de ea, am rugat-o să locuiască cu noi și să ne ajute, iar vara să mergem toți la casă, la aer curat și liniște departe de haosul orașului. A acceptat bucuroasă.
Așa se face că eu și Bracha, fiecare cu familia pierdută, am găsit una nouă. Și, sincer, suntem mult mai fericiți ca înainte.
