În timp ce familia se aduna în apartamentul din Ramat Gan pentru a pregăti seara commemorială în amintirea tatălui nostru, atmosfera era plină de greutate și tăcerea era adesea spartă de suspine reținute. Nimeni nu se aștepta ca Ofer, fratele meu, să apară atât de brusc; trăia de peste cincisprezece ani în Germania și revenise acasă doar de două ori în toată această perioadă. Acum, în a noua zi de la moartea lui Abba, s-a înfățișat pe neașteptate, cu o agitație greu de ascuns.
Ofer părea neliniștit, aproape agitat. Întreba insistent unde sunt anumite obiecte; cotrobăia prin dulapurile vechi, căutând, poate, ceva anume. Chava, sora mea, privea fiecare mișcare a lui cu uimire și o durere tăcută. Ea fusese cea care a rămas lângă Abba și ima în toți acei ani a vegheat noaptea, a adus medicamente, a purtat grijă de tot, de una singură. Însă Ofer nu venise pentru a-l plânge pe tată, ci parcă urmărea altceva, stârnind un val de neînțelegere în mijlocul nostru.
Prezența lui a înăsprit atmosfera. În loc să o sprijine pe Chava, Ofer a început să răscolească prin acte, să pună întrebări tăioase despre ce aparține cui, susținând că are dreptul asupra tuturor bunurilor. A scos niște hârtii vechi și a pretins că părinții noștri i-au lăsat lui, cu ani în urmă, totul apartamentul, economiile în șekeli, chiar și colecția veche de timbre a lui Abba. A acuzat-o pe Chava că intenționează să-l alunge din ce i se cuvine.
Simțind totul ca o nedreptate fără margini, Chava a cedat. Cu lacrimi amare, a ieșit din casă, copleșită și rușinată în fața bătrânilor din familie, pe care atitudinea rece a lui Ofer i-a lăsat fără cuvinte.
În ciuda tensiunii, Ofer a rămas încă o săptămână, schimbând yatzikot și montând gratii noi la ferestre și uși, ca și cum s-ar fi temut că cineva îi va lua ce-i al lui. Apoi a plecat la soția lui, lăsând în urmă un gol și o tensiune care planează și azi peste masa din sufragerie.
Câteva luni mai târziu, un vecin binevoitor din Frankfurt a sunat, transmitând vești apăsătoare Ofer era grav bolnav, boala îi avansa, iar medicii nu dădeau speranțe. Soția lui voia să-l trimită înapoi în Israel, simțindu-l deja ca o povară.
Dar Chava, chiar și după ce a trăit umilința, nu-și poate alunga fratele din suflet. Își spune încă: Îl voi îngriji e sângele meu. Însă, fiica ei, Tahel, o privește cu teamă. Ema, nu poți să-ți sacrifici toată viața pentru cineva care nu te-a prețuit niciodată! Ai și nepoți, iar noi avem nevoie de tine, aici și acum! îi spune cu voce tremurată.
Chava stă, prinsă între loialitatea față de frate și datoria față de fiica ei, inima sfâșiată între compasiune și extenuare, între trecut și viitor. Privirea i se pierde undeva, printre fotografiile de familie, încercând să găsească răspunsul la întrebarea pentru care nu se găsește niciodată un răspuns sigur în familie: Cum poți iubi și pe cel ce te doare și pe cel ce îți dă alinare, fără să te pierzi pe tine însăți?
