Numele meu este Amos, și am fost singurul copil al părinților mei, mândria și bucuria lor. Am crescut în Ierusalim, într-o familie plină de dragoste, cu povești la masa de Shabat și excursii pe dealurile Iudeii. Dar lumea mea s-a prăbușit când, la douăzeci de ani, mama mea Hanna a pierdut lupta cu boala, iar la scurt timp după aceea, l-am pierdut și pe tatăl meu, David. Am fost chempt la armată și, împiedicat de serviciul militar, nu am putut participa la înmormântările lor o durere care încă mă urmărește, dar memoria lor îmi este veșnică.
Când mi-am terminat serviciul militar și m-am întors acasă, am găsit familia mătușii mele, Adi, instalată deja în apartamentul nostru. Am simțit imediat că nu mai există loc pentru mine acolo. Fără resentimente, am plecat și nu m-am mai întors. Am încercat să mă descurc locuind la un prieten din Haifa, dar și acolo am realizat repede că prezența mea nu era dorită cu adevărat. Fără niciun șekel în buzunar și fără altă ieșire, am făcut autostopul până la Tel Aviv, sperând să-mi pot găsi norocul.
Prin intermediul unui coleg de armată, am prins o slujbă pe un șantier de construcții. Mi s-a promis un salariu decent cam 7,000 șekeli pe lună plus cazare și mâncare caldă. Oricât de greu era, eram recunoscător să muncesc, să simt că pot să-mi iau viața în mâini. Dar, peste noapte, patronii au dispărut și noi, muncitorii, am rămas fără bani, fără documente, fără nimic. Cei mai mulți au fost ajutați de prieteni de prin zonă. Eu am rămas pe cont propriu, fără carte de identitate, fără nimeni.
Am ajuns să dorm pe băncile din gara centrală Tel Aviv-Savidor sau la intrările blocurilor. Pentru a rezista, eram nevoit să mănânc din tomberoane. Înfățișarea mi s-a schimbat, eram neras, murdar, iar nimeni nu voia să-mi dea de lucru.
Într-o dimineață friguroasă de iarnă, m-a observat o femeie numită Shira nu era frumusețea clasică, dar ochii îi luminau de bunătate. Se apropia în fiecare zi, aducea o pâine, puțină brânză și vorbe liniștite, umane. Gesturile acestea mici mi-au dat putere să continui.
Dar, în cele din urmă, frigul dintr-o noapte m-a biruit, și am căzut bolnav de pneumonie. Am ajuns la spitalul Ichilov, unde personalul a avut grijă de mine, mi-a tăiat barba, mi-a dat haine curate și mi-a redat demnitatea pierdută printre străini. Zilele păreau mai scurte așteptând-o pe Shira; venea mereu cu un zâmbet și o vorbă bună.
La externare, Shira mă aștepta la ușa spitalului, cu pantofi noi, o vestă și o îmbrățișare ce m-a emoționat până la lacrimi. Fără să mă întrebe prea multe, m-a luat la ea acasă.
Fratele ei, Noam, m-a ajutat să-mi refac documentele, iar după câteva săptămâni am găsit o slujbă într-o mică brutărie din cartier. Am simțit pentru prima dată siguranța unui acoperiș și căldura unei familii. Pe nesimțite, prietenia noastră s-a transformat în iubire, și în curând am cerut-o pe Shira de soție. Ne-am căsătorit într-o ceremonie modestă, înconjurați de prietenii care deveniseră familia mea.
Am învățat că niciodată nu trebuie să te rușinezi să primești ajutor. Oricât de grele ar fi timpurile, există oameni buni care apar exact atunci când ai cea mai mare nevoie și tot ce ai nevoie este să nu-ți pierzi speranța.
